Reconstituire

Amalgam de 5 dimineata

am decis sa imi caut mentori. prea mult timp m-am ferit de lucrul acesta. preferam biografii trecute si uitam de mine. apoi, a inceput si timpul sa imi bata la usa din ce in ce mai des, a trebuit sa il las sa intre, sa ii ascult pasul si sa il inteleg, iar asta m-a coplesit. m-a indurerat. m-a facut sa pierd luptele cu mine si sa il las pe el sa isi spuna cuvantul intotdeauna. apoi, am inceput sa merg pe jos si intamplator m-am intalnit din nou cu mine. daca as fi stiut toate strazile acelea, m-as fi evitat cu buna-stiinta si as fi ales mecanismul lugubru al aceluiasi unui orar incarcat. m-as fi impiedicat de fiare in autobuze si de fiutici portocalii. insa, am dat de mine si de vise, de planuri, proiecte si am simtit ca mi-a fost atat de dor abia in clipa in care m-am privit stand pe malul begai ca sa admir un pescarus.

in plus, eu nu merg cu autobuzul, iar povestile ni le scriem singuri, nu?..

 

 

 

– si cautandu-mi numele intre strigatele celorlalti, iar si iar imi dau seama ca totul e mult prea efemer, mai putin felul in care renasc prin fuga asta continua pe traseul dintre eu si eu.

 

– ai ales locul asta? as intrea de ce, dar prefer mereu tacerea ca forma de salut intre noi doi. stii ca fecare cuvant nerostit inseamna mult prea mult si n-are sens sa il includem intre paginile unui dictionar aflat la dispozitia tuturor. noi suntem altfel, nu? stii? as vrea sa spui nu. eu am sa iti demonstrez ca nu ai dreptate. ah. jocul de-a dreptatea si de-a redusul la absurd al povestii fara de sfarsit. uneori uit de ce si cand si cum sau cine. fara implicatii nonsalante ale unei trairi fara repaus si suplicii ieftine, ok? ok. azi e altfel. si mainele va fi altfel. iar poimaine aproape ca vom zbura. iar din vreme in vreme ne si vorbim. cu mainile. si luna.

 

– nici nu mai stiam ce trebuie sa pierd ca sa ma pot intoarce. iar drumurile imi pareu la fel. si raurile. si chipurile rasfirate pe calea asta compromisa de idei. m-as fi pierdut de tot daca intorceam privirea spre vorbe. ca o unica certitudine lumina continua sa doarma. iar eu cantam trecutului ceva la o harfa.

 

– dintre tacerile astea n-ai sti pe care sa le alegi sa-ti invesmanteze zilele indecise. iarna s-a jucat cu ele si le-a abandonat pe presul vietilor noastre ingramadite intre caramizi si strazi mizere. mai caut punctele de rosu intre noroaie, infrangeri si suprimari. imi spun ca visez si ca nu-mi place. nonsensuri. efemeritati. pe niciun fotoliu nu-mi gasesc linistea. cred ca n-o mai vreau. tristetile lor ma hipnotizeaza. vreau sa cunosc mai mult, sa fiu primita in stingherul sufletului lor cu tot ce nu as avea sa le ofer. insa, mi-ar placea sa devin eu alt punct de culoare. un blestem, o imagine si-un cantec fredonat aievea.
dintre tacerile astea n-as sti spre care sa ma indrept. aleg sa privesc fara deznodamant si fara lumini aprinse sau… tine.

 

– cosmopolitan. nu. nu citesc asa ceva. in materie de glossy ma limitez la altele. e vorba de un cocktail caruia i-a urmat altul cu nume ciudat, nu il mai tin mine, dar stiu ca avea in compozitie si coniac si vodka. mai conteaza? probabil ca nu. asa ma bucur eu de zilele in care nu sunt singura. oameni. ii aud vorbind. am fost multi. 14? probabil. nu mai retin si nu mai conteaza. nu acum. conteaza ca exista o paranteza patrata intre mine si lume. una de care m-am ferit in toata ecuatia asta si am ramas pe langa mult prea mult. nici astea nu mai conteaza acum. in fond, mai conteaza ceva? nu ar trebui, e raspunsul cel mai pragmatic. fie! azi zambim si nu ne pasa de absenta planurilor de 8 martie. o sa imi pese maine indeajuns. azi as picta, dar nu imi gasesc goasele. sau m-as intoarce in august. de ce imi place mie la mare? pentru ca acolo nu imi pasa. pentru ca pot sa ma pierd in sticla de sangria, undeva printre pai si o piesa. pentru ca acolo m-am simtit atat de detasata incat am reinventat dionisiacul eminescian.
dar azi nu vreau acolo. si n-are sen…. vreau altceva.

si puncte.

e ceva rau in asta?

 

– cu resturile ce faci?
cel mai adesea, nimic. nimic. nimic.
stai pe margine si astepti sa cazi. sau sa te ridici.
de fapt, nu mai stii, dar simti ca ceva se va intampla.
eu stiu doua lucruri: ca sunt confuza si fara asteptari. poate dezamagita.
si am sa ma plimb.
asa ca ascult pink floyd. the medle.
asa.

And deep beneath the ground
The early morning sounds and I go down
Sleepy time in our life
With my love by my side
And shes breathing low

And I rise like a bird
In the haze and the first rays touch the sky
And the night winds die.

 

– din cand in cand invat prin oameni. apoi, prin mine. iar mult mai tarziu imi dau seama ca spectacolul asta s-a mai jucat intr-o vreme sarata. ne ispiteam cu vorbe si cu vin ca sa nu nastem regrete din acelea infantile. si cu mult mai tarziu am inchis portile lumilor noastre ingemanate si ne-am admirat ziudurile fumand din cand in cand aceeasi amintire.

 

– cand timpul isi uita replicile, poti auzi racnetul pietrelor de sub talpi. cand tu taci, uit ca lumea are cu totul alt sens. cand tac eu, mugetul cerului cutremura vorbele altora. asadar, noi si timpul vom juca mereu sub aceeasi masca, cu aceeasi tigara in mana.